nul dintre lucrurile la care țin mult este realitatea că, indiferent cât de aspră este bătălia politică, trebuie să avem mereu grijă să rămânem oameni. Să nu uităm niciodată că, mai înainte de a fi politicieni, suntem oameni.
Am criticat-o în permanență pe Viorica Dăncilă, în ultimul an, pentru performanțele slabe ca premier și pentru obediența față de Liviu Dragnea. Am afirmat în repetate rânduri că este un anti-model pentru femeile care vor să se implice în politică și să ajungă în demnități publice pe merit. Îmi mențin, firește, punctul de vedere.
În aceste zile, însă, omul Viorica Dăncilă este atacat în mass-media pentru că, în 1990, a înfiat un copil în condiții legale nu prea clare. Consider acest atac, precum și manifestările celor care îl susțin în mediul online, drept o dovadă de pierdere a omeniei. Gestul doamnei Dăncilă de acum 29 de ani a fost (și) un act de curaj. În 1990 aveam 18 ani, suficienți ca să îmi amintesc perfect, astăzi, greutățile vieții de zi cu zi și condițiile infernale din orfelinate. În același timp, îmi amintesc perfect haosul legislativ și instituțional care guverna procedurile de adopție. Cunoscând aceste realități și ținând cont de faptul că familiile care adoptă copii trebuie încurajate și felicitate, nu pot decât să îmi exprim solidaritatea cu Viorica Dăncilă în fața acestui atac antiuman. Pentru că, mai înainte de a fi politician sunt mamă și om...
sursa comunicat de presa
foto Catalina Bozianu/Facebook