De mai bine de două decenii, preotul Petrişor Cristea îmbracă, deopotrivă, haina bisericească şi pe cea militară. Este colonel în cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Prahova, însă „arma“ principală-i este rugăciunea. O persoană jovială, care ascultă mai mult decât vorbeşte, conferindu-şi timpul necesar în a-şi „scana“ interlocutorul, un iubitor al artelor plastice, un om extrem de hotărât, Petrişor Cristea are însă şi un mare of: cel că nu a reuşit, până în prezent, să ridice o biserică a cadrelor militare din Prahova. Are doar o capelă amenajată la ultimul etaj al sediului IJJ Prahova, „îmbrăcată“ cu picturile sfinţilor, aşa cum s-a priceput mai bine, un loc deschis în permanenţă pentru cei care vor să-şi găsească liniştea sufletească.

Născut în nişte vremuri în care discuţiile despre religie şi Dumnezeu erau tabu, Petrişor Cristea a avut, totuşi, acces la cele sfinte. A avut în familie rude care au îmbrăcat haina preoţească, iar prin curtea bunicilor se juca „de-a popa“, tămâind de zor, după cum vedea la biserică, acolo unde mergea cu bunica. Dar dacă când era întrebat ce vrea să fie atunci când va fi mare, răspundea fără echivoc: „musafir“, atras fiind de trataţiile, din acele vremuri, cu dulceaţă, şerbet, sirop etc. Şcoala a urmat-o la Ploieşti, a făcut Liceul de Chimie, însă, după prima treaptă (examen care se dădea în clasa a X-a), şi-a dorit să intre la un seminar teologic. Nu a reuşit nici din prima, nici din a doua, ci din a treia încercare. Între timp, a terminat Liceul de Chimie, urmând alţi cinci de seminar teologic la Caransebeş, acolo unde a fost distribuit.

Îşi aminteşte că, în momentul înrolării pentru efectuarea stagiului militar obligatoriu, atunci când a răspuns că a făcut 17 ani de şcoală, a stârnit ceva rumoare în rândul cadrelor care credeau că sunt luate peste picior sau viitorul soldat are nişte „doage“ lipsă. Însă documentele le-au demonstrat că spunea doar adevărul.
Armata a urmat-o la Mihail Kogălniceanu, în Constanţa, unde, pe ascuns, învăţa pentru admiterea la facultate. Tot aici, în urma unei discuţii între camarazi, i s-a născut ideea să devină preot militar. După şase luni de armată, Petrişor Cristea avea să devină student, în 1989, la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Momentul Revoluţiei l-a prins pe picior de plecare spre casă, considerând ca aceasta a fost puntea sa de scăpare. „Sunt sigur că aş fi căscat gura pe-acolo şi m-ar fi împuşcat“, ne-a mărturisit interlocutorul nostru.

În schimb, a fost martor al celorlalte revolte post decembriste, unele dominate, asemenea Revoluţiei, de mult haos şi manipulare.

A fost hirotonisit la biserica din Ţintea – Băcoi, acolo unde avea să slujească alături de un alt paroh, însă a simţit că nu oferă totul enoriaşilor, că locul său nu era acolo, că misiunea de preot presupune prezenţa non-stop în comunitate, şi nu trebuie condiţionată de navetă sau alte piedici. În plus, îşi dorea să acorde timpul şi atenţia necesare şi familiei. Soţia sa, medic de profesie, făcea naveta la Bucureşti, iar, între timp, veniseră pe lume şi cei doi băieţi ai lor.
„Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină“

Dar să nu uităm că în mintea şi în sufletul său se cuibărise de ceva vreme dorinţa de a fi preot militar. S-a interesat de ceea ce presupune acest lucru, a bătut la toate uşile de unde a putut afla un răspuns, a trecut de concursurile pe care le presupune ocuparea postului, iar din 2001, a ajuns în rândul jandarmilor prahoveni. Şi nu numai! Pentru că la toate ceremoniile militare şi religioase, structurile militare prahovene apelează la serviciile preotului Cristea.

Şi să nu vă gândiţi că ar da înapoi dacă ar fi să-şi apere ţara. La cei 57 de ani, mânuieşte bine arma, participă periodic la instruire şi ştie că nici camarazii nu vor să-l scoată la „pensie“ înainte de termen. Doar că este un „război“ cu care se luptă şi pe timp de pace… Cel pe care-l duc enoriaşii săi, generat de tumultul cotidian. În cazul acesta, îi îndrumă către rugăciune, principalul panaceu al sufletului şi „arma“ prin care îşi pot recupera liniştea şi găsi soluţii.

„Să ştiţi că oamenii de aici nu sunt sfinţi, dar sunt simpli, sinceri… Ca preot, cel mai greu mi-a fost atunci când am avut părinţi care şi-au îngropat copiii. Este cumplit, este împotriva firii“, ne-a spus părintele Cristache.

Şi mai are o mare durere, cea de a fi preot făr’ de biserică. În cele două decenii, a tot încercat să ridice un lăcaş de cult, iar de multe ori a simţit că e aproape în a-şi împlini visul. Dar, de fiecare dată, avea să intervină ceva, iar demersurile să se împotmolească. Îşi primeşte enoriaşii în capela pe care a şi pictat-o, situată la ultimul etaj al sediului jandarmilor prahoveni. Ţine slujbe în timpul săptămânii, însă duminica slujeşte la Mănăstirea Jercălăi, dar pentru alţi enoriaşi…
Ştie că Dumnezeu lucrează şi lucrurile se întâmplă când se face voia Sa, doar că sunt momente în care timpul parcă nu mai are răbdare. Omul, şi mai puţin…

sursa: CJ Prahova