Despre evoluția metodelor de exploatare a sării la Slănic Prahova aflăm de la muzeograful Vintilă Liviu, de la Muzeul Sării din Slănic:

"Ciocanul, barosul și târnăcopul au fost principalele unelte pe care minerii preistorici le-au folosit pentru exploatarea sării, la care s-a adăugat targa, coșul de nuiele, penele, scările și frânghiile, inventar necesar milenii la rând la scoaterea la suprafață din ocne a bulgărilor de sare.
La început, sarea se tăia cu unelte din piatră și lemn, apoi din bronz și fier, inventarul tehnic fiind în ton cu dezvoltarea tehnologică a fiecărei epoci în parte.
La Slănic Prahova, 1685 reprezintă anul începutului exploatării organizate a sării, când Mihai Cantacuzino cumpăra o parte din moșia Slănicului.
Inițial, exploatarea sării se făcea în ocne în formă de clopot. Întâi se săpau două sau patru puțuri, se intra în zăcământul de sare, se întareau aceste puțuri cu grinzi de stejar, se bătea argilă în spatele lor, pentru a nu se infiltra apa și se căptușeau cu piele de bivol. Se trecea apoi la exploatarea sării, care se făcea manual, cu ciocanul și pana, în brazde de 2-5 m lungime, 0,6-1,5m lățime, 0,3-0,5m înălțime. Aducerea sării la suprafață se făcea cu “Crivacul” acționat de către cai. Exploatarea sării în ocne s-a făcut până în anul 1881. Problema importantă a metodei era inundarea ocnelor.
Începând cu anul 1881, s-a aplicat metoda ”Sistematică cu mai multe camere”, inițial cu camere cu profil “ogival”, în mina Carol (1881-1936) , dar și în camera cu profil “trapezoidal”, în minele Mihai (1912-1942) și Unirea (1942 - 1970). Se săpa un puț vertical până în zăcământul de sare și apoi, prin galeriile orizontale, se dezvolta exploatarea în mai multe camere. Inițial, detașarea sării se făcea manual, iar după 1931 se făcea cu ajutorul unei freze acționată electric, numită “ haveză”, care avea posibilitatea să taie și pe orizontală, dar și în plan vertical. Camerele de exploatare au ajuns la înălțimi de peste 50-60 m.
După 1970, s-a introdus metoda “Camerelor mici și a pilierilor pătrați”. Se realizau goluri susținute de pilieri intermediari și planșee dimensionate. Metoda constă în excavarea prin perforare-împușcare a unor spații “camere” între care se abandonează stâlpi paralelipipedici cu baza pătrată numiți “pilieri”.
Tehnologia de lucru este următoarea:
- se execută camere de profil 16m x 8 m
- se face copturirea și cioplirea suprafețelor realizate anterior
- havarea cu ajutorul havezei (delimitarea zonei care va fi detonată)
- perforarea găurilor de mină
- încărcarea și împușcarea găurilor de mină (se folosește “astralita” și capse electrice milisecundă)
- aerisirea frontului după împușcare
- încărcarea și transportul sării cu ajutorul basculantelor și a releelor de benzi transportoare.
Metoda a fost folosită în mina Victoria (1970-1992) și în mina Cantacuzino (1992-a.c), ajungându-se la o adâncime de peste 250m"

Sursa foto: Muzeul Sării Slănic