In cadrul proiectului "103 prahoveni emblematici", Consiliul Judetean Prahova spune astazi povestea campioanei la atletism, Mirela Dulgheru, cea care deţine recorduri „imbatabile“ de trei decenii. Cum a „sărit“ de la lăcătuş mecanic la conferenţiar universitar:

Când te gândeşti la sportul prahovean de performanţă, printre numele pe care nu ai cum să le omiţi este şi cel al Mirelei Dulgheru. S-a impus în lumea atletismului mondial, cu sărituri în lungime care, în cei peste 25 de ani de carieră, i-au adus faimă, satisfacţia muncii, recorduri încă nedoborâte, dar şi momente care au învăţat-o că viaţa nu înseamnă un câştig permanent. A dublat întotdeauna activitatea din sală cu pregătirea didactică, iar astăzi le îmbină pe cele două, fiind profesor la Universitatea Petrol Gaze din Ploieşti, unde predă Educație fizică și Sport, Etică și Integritate Academică, Didactica educației psihomotrice, Comunicare. Totodată, este şi purtătorul de cuvânt al instituţiei.
Când începi discuţiile cu Mirela Dulgheru, inevitabil te va „plimba“ cu subiectele spre atletism, Andrei, studenţi şi... părinţii săi. Fiecare îşi are „cămăruţa“ proprie în inima sa.
Născută la Ploieşti, în 1966, Mirela Dulgheru avea să fie „aleasă“ de sportul care urma să-i aducă satisfacţii enorme. Pe când avea vreo 10 ani, o profesoară de Educaţie Fizică, vecină cu familia sportivei, le-a recomandat părinţilor să o dea la o clasă cu profil sportiv. A trecut cu brio selecţia, iar atunci a aflat că va practica atletismul. Părinţii au fost de acord cu acest drum, dar cu condiţia de a nu lăsa învăţatura pe plan secund.
Chiar dacă au fost ore intense de pregătire fizică, îmbinate cu orele de la şcoală, pentru Mirela Dulgheru efortul din primii ani de atletism nu a fost resimţit ca o corvoadă. Până la 17-18 ani, consideră că totul a fost un fel de „joacă“, iar oamenii din spatele său, care i-au văzut abilităţile fizice şi capacitatea de muncă, au avut răbdare să o crească.
Prima medalie obţinută, cea de bronz la Campionatele Naţionale, a fost în timpul liceului, cu o săritură în lungime de 5,07m. Tot în perioada aceasta a fost selectată şi în lotul naţional, bifând, tot cu un clasament pe podium, şi prima participare internaţională, la Campionatul Balcanic de atletism, desfășurat la Zagreb.
Pe lângă săritura în lungime, Mirela Dulgheru a avut şi un sprint foarte bun, pe distanţe scurte, fiind cea care deţine recordurile naţionale la 50 şi 60 m plat, de mai bine de 25 de ani.
Un alt record naţional, care-i aparţine de trei decenii, este cel obţinut la săritura în lungime în sală (6,99m)
Iar cariera i-a continuat în acelaşi ritm. Nu s-a considerat niciodată un mare talent, ci un om cu o înzestrare genetică bună şi o persoană foarte muncitoare. Calităţi ce i-au îmbogăţit palmaresul cu titluri care, din păcate, nu i-au fost egalate până astăzi de vreun alt atlet român. În 1992, se clasa pe locul IV la Jocurile Olimpice de la Barcelona, în 1993 devenea campioană mondială universitară la Buffalo 1993. S-a clasat în topul celor mai bune 20 de performanţe din toate timpurile cu rezultatul de 7,14 şi a treia performanţă românească din toate timpurile.
De la lăcătuş mecanic, la profesor universitar
Mărturiseşte că a fost o onoare să-şi reprezinte ţara în toate aceste competiţii, iar „mândria de a fi român“ a fost parte din educaţia primită de generaţia sa. Dar recunoaşte că sufletul i-a plâns cu lacrimi grele atunci când, revenită acasă, de la Campionatele Mondiale nu a fost întâmpinată de nicio oficialitate la aeroport.
În toţi anii în care a mers la diverse competiţii, a fost curtată de mai multe state pentru a le reprezenta. Putea rămâne în Statele Unite ale Americii sau în Turcia, ţară pentru care a şi concurat, de altfel, obţinând rezultate remarcabile, însă legătura cu „rădăcinile“ a fost mult mai puternică decât orice alte beneficii financiare sau de imagine. „Am fost foarte legată de părinţii mei şi am preferat să fiu aici, cu ei. Cu onoare şi bani mai puţini, dar cu sufletul împăcat... Mi-e tare dor de ei“, ne-a mărturisit, extrem de emoţionată, interlocutoarea noastră.
Însă ştie că nu i-a dezamăgit niciodată în toţi aceşti ani. Le-a respectat dorinţa, de a studia, dar şi-a urmat şi propriul vis, cel de a face carieră în sport.
După absolvirea Liceului „Nichita Stănescu“ din Ploieşti (astăzi, Colegiul Naţional), Mirela Dulgheru a devenit studentă a Academiei Naționale de Educației Fizică și Sport din București, pe care a urmat-o la seral, pentru a-şi putea continua pregătirea fizică. Dar un lucru mai puţin cunoscut este că, până să obţină titlul de doctor şi să-şi înceapă o frumoasă carieră academică, a fost angajată a fostei Uzine „1 Mai“ ca lăcătuş mecanic. „Aşa era atunci. Oamenii munceau şi-mi asigurau un salariu, eu fiind legitimată, ca senioară, la Clubul Sportiv Muncitoresc Prahova, care era susţinut de regretata uzină din Ploieşti. Ulterior, am trecut la Clubul Sportiv Universitar Ploiești și la celebrul club din Turcia, Fenerbahce Instanbul“, ne-a mărturisit Mirela Dulgeru.
Când aşchia sare, totuşi, departe de trunchi
Şi nicio discuţie cu Mirela Dulgheru n-ar fi completă dacă nu ar vorbi despre Andrei, care acum îi este student. Este unicul său fiu şi este un copil pe care îl divinizează. Au o relaţie de prietenie extrem de strânsă, bazată pe o comunicare sinceră şi deschisă. Iar alături de Andrei, cel care-i lansează invitaţiile în club, la plimbări prin ţară sau afară, Mirela îşi trăieşte acea parte a tinereţii pe care, în alte vremuri, şi-a dedicat-o antrenamentelor intensive.
„Pe Andrei l-am avut târziu, la 35 de ani. A fost un copil «programat» şi odată cu venirea lui îmi propusesem să mă las de sport. Însă după câteva luni, văzând că nu vine nimeni din spate, am reluat antrenamentele...Până într-o zi când m-am accidentat uşor şi am văzut într-o fracţiune de secundă un viitor pe care nu-l doream: eu accidentată, fără posibilitatea de a mă dedica integral copilului meu şi nu mi s-a părut corect. Aveam vreo 37 de ani când am lăsat «cuiele» spre surprinderea tuturor, dar mai ales a soţului meu, cel care mi-era antrenor şi a încercat să se asigure că nu este o decizie luată la nervi“, a completat Mirela Dulgheru.
Chiar dacă s-a născut într-o familie de sportivi, Andrei nu a fost niciodată prieten cu această latură. Odată cu trecerea timpului şi cu permanenta întrebare dacă nu vrea, la rându-i, să calce pe urmele mamei sale, Andrei şi-a dorit să demonstreze tuturor că este mai mult decât „fiul campioanei Mirela Dulgheru“. Pasionat de citit, dar şi cu înclinaţii spre ştiinţele exacte, Andrei şi-a creat propriul palmares, participând la diverse concursuri şi olimpiade şcolare. În prezent se pregăteşte să devină inginer petrolist, fiind student în anul I la UPG Ploieşti.
La facultate, Andrei este pentru Mirela asemenea celorlalţi studenţi pe care-i pregăteşte. Este bucuroasă când îi vede că vin de plăcere la cursul de Educaţie fizică, având şi generaţii cu care a obţinut rezultate bune şi foarte bune la competiţiile sportive. Dar cel mai mare câştig este faptul că fac mişcare...
Aşteptări şi dezamăgiri
O doare că sportul de performanţă pierde teren din toate punctele de vedere. Şi-ar dori ca palmaresul să-i fie egalat şi chiar depăşit, dar nu este oprimistă că se va întâmpla prea curând. Şi într-adevăr este o misiune dificilă pentru orice succesor, când ne uităm spre „bagajul“ campioanei noastre.
Are la activ 73 de participări internaționale, 33 de titluri de campioană naţională și 72 locuri 2 și 3, 12 recorduri ale României la sprint și săritura în lungime. Acestora se adaugă şi celw obţinute sub „tutela“ Turciei.
Pentru meritele sale, Mirelei Dulgheru i-a fost conferit tilul de Cetăţean de onoare al Ploieştiului, iar conducerea Primăriei Bucov a hotărât ca sala de sport din localitate să-i poarte numele.
„N-aş putea pleca din Prahova. Aici sunt acasă...“, a încheiat campioana noastră.
Sursa foto: arhiva personală Mirela Dulgheru