La cei 84 de ani pe care îi are, Lizeta Ionescu, din comuna Izvoarele, este un adevărat tezaur uman. Sufletul și energia s-au încăpățânat să rămână, undeva, pe la jumătatea vârstei. Cântă, lucrează la război fără ochelari, se prinde-n hore, merge la tot felul de evenimente cu seniorii comunei și este tare bucuroasă că tradițiile au reînceput să trezească interesul în rândul tinerei generaţii. A acceptat să-şi scoată războiul şi în stradă şi să le arate celor interesaţi câte lucruri frumoase şi utile pot face două mâini dibace.

Pentru comuna sa natală, Lizeta Ionescu este o emblemă, iar pentru noi este unul dintre prahovenii desprinşi din poveştile de altădată, în care imaginea vacanţelor la ţară, a bunicilor, a caselor tradiţionale, a istorioarelor despre război, dar şi despre feţi-frumoşi şi zâne vine ca o avalanşă de nostalgie.
Am „bătut“ împreună cu tanti Lizeta la poarta amintirilor, iar prima oprire este în copilăria sa, când ţara ni se afla în anii zbuciumaţi ai celui de-al Doilea Război Mondial. Cerul era brăzdat de lumini, huruielile avioanelor erau înfiorătoare şi erau semnul că lumea trebuia să se ascundă. Oamenii fugeau pe unde puteau. „Zona noastră nu a fost aşa afectată, ţinta a fost Ploieştiul, dar teama domnea pretutindeni. Auzeam discuţii, însă, copii fiind, nu conştientizam noi atât de mult teama morţii. Copilăria a mers mai departe şi în vreme de război, cu jocurile noastre, cu şcoală, cu tot ce era pe atunci“, ne-a mărturisit tanti Lizeta.
Născută şi crescută la ţară, loc pe care n-avea să-l părăsească niciodată, s-a „trezit“ cu războiul de ţesut în casă, cu imaginea femeilor brodând, torcând, împărţindu-şi treburile casnice cu munca la câmp şi grija copiilor, iar la sărbători cu muzica şi horele autentice. Erau acele vremuri în care bucuria, tristeţea, dorul erau spuse prin versuri şi acorduri tradiţionale. Pe mama sa şi-o aminteşte doinind în timp ce „îmblânzea“ iţele războiului, facând, ca prin minune, parcă, „tablouri“ din lână colorată sau resturi de materiale. Copiii aveau şi ei treaba lor, pe lângă răboiul de ţesut, aveau de făcut ghemurile sau depănau pentru suveici, astfel încât treaba să-i fie mai uşoară mamei. După ce venea de la şcoală şi-şi făcea temele, cerea să lucreze şi la război.
A „furat“ tot ce a putut, de la versurile cântecelor create sau ştiute din străbuni de mama sa, până la tot ce a însemnat tehnicile meşteşugurilor tradiţionale.
Înzestrată cu ureche muzicală şi o voce frumoasă, Lizeta Ionescu a fost remarcată de către profesori, iar prima recompensă la muzică a primit-o pe vremea când era în şcoala generală.

La 17 ani s-a angajat ca telefonistă, meserie pe care a practicat-o 35 de ani, iar pe lângă serviciu făcea parte şi din „brigada artistică“ a Întreprinderii Forestiere din Măneciu. „A fost frumos. Cântam şi melodii patriotice, şi satirice, şi populare. Era tare plăcut când lumea ne aplauda. Tare bine m-am simţit pe scenă“, o bucurie pe care tanti Lizeta o are şi acum. I se luminează faţa când vorbeşte despre cântec, iar vorba şi-o opreşte, din când în când, pentru a mai fredona dintr-o doină, o baladă, alegând acele versuri care să se potrivească de minune contextului discuţiei.
La 20 de ani s-a căsătorit, iar timp de 55 de ani şi-a împărţit bucuriile şi tristeţile cu alesul inimii. N-a putut avea propriii copii, dar a înfiat o fată, iar acum este străbunică.
Există viaţă şi după pensie!
Activă de fel, pensia a venit ca o corvoadă. Atunci şi-a adus aminte că atât timp cât un om are nişte pasiuni, nu este niciodată singur. A „şters“ praful de pe războiul de ţesut, unul din fag aburit, pe care l-a moştenit de la bunica sa, şi-a alinat sufletul cu cântecul, iar de aproape două decenii face parte din Clubul Seniorilor. Iar aici activităţile sunt din plin. Dansuri, cântece, piese de teatru, ateliere de meşteşuguri tradiţionale, expoziţii, spectacole… Viaţa a prins, din nou, din aerul şi avântul tinereţii.
Este tare încântată când, în cadrul târgurilor, vede tineri care sunt curioşi să afle cum este treaba cu torsul, ţesutul, brodatul şi care stau şi ascultă chiar şi zeci de minute, fiind cu ochii ţintă la mişcările mâinilor. La fel, o bucură când vede că mai există interes pentru produsul tradiţional, iar oamenii apreciază şi sunt dispuşi să plătească pentru un covor ţesut, pentru o ie, pentru un şal croşetat sau pentru botoşi tricotaţi. Inevitabil, oriunde s-ar afla cu spectacolele sau expoziţiile, tanti Lizeta îi invită şi la Izvoarele, acolo unde i-au trecut pragul zeci de artişti ai muzicii populare, în căutare de cântec autentic. Iar printre culegătorii de folclor se numără şi Irina Loghin. „A «cules» câteva cântece de pe la noi, dintre care îmi vine în minte «M-a pus maica la ţesut»“, ne-a mărturisit prahoveanca noastră de poveste.

Dintre comorile sale artistice, pe unele le mai cântă prin spectacolele unde este invitată alături de grupul seniorilor. Pe altele nu şi le mai aduce aminte integral şi-i este amar că nu şi le-a notat, dar speră să existe acei creatori de vers popular care să ştie să fructifice şi frânturile de vers care i s-au impregnat în suflet şi-n memorie, rupte din seva ţinutului şi omului prahovean.
Este bucuroasă de oaspeţi, este un om extrem de luminos, iar o întâlnire cu Lizeta Ionescu este o adevărată bucurie.
Sursa Foto: Centrul Judeţean de Cultură şi CJ Prahova
Text CJ Prahova