Sunt în jurul nostru oameni care nu contenesc în a ne fi un exemplu, oameni care ne uimesc, care sunt modele şi care au poveşti de viaţă pentru care cuvintele şi talentul scriitoricesc nu sunt suficiente în a le reda. Ne sunt repere adevărate şi, poate, bunul exemplu pe care ni-l oferă ne va pune pe gânduri şi ne va determina, într-un fel sau altul, să le continuăm acţiunile. Iar când vorbeşti de prahoveni emblematici, nu ai cum să nu te opreşti şi asupra doctoral Maria Emanuela Zaharia, medic anestezist și un „pionier” al asistenței sociale, fiind prima care a pus bazele, în anii ’90, unui centru de tip familial. Trecută de 70 de ani, n-a ezitat să facă gărzi chiar de la începutul pandemiei, când mulți din breasla sa dădeau „bir cu fugiții”. A salvat suflete din ghearele morții, dar și din cele ale abandonului. N-a dat naștere, dar a uitat numărul copiilor pe care i-a avut în plasament, protejându-i și educându-i cum a știut mai bine. Pe trei dintre ei i-a înfiat.

L-a descoperit pe Dumnezeu la vârsta adolescenței, când a vrut să afle care îi este rostul aici, pe Pământ… L-a aflat, iar de decenii bune își îndeplinește misiunea cu mult devotament și suflet. Și-a descoperit o boală de ceva timp, dar n-o sperie sfârșitul… Oare cine scapă de el?! Uimește și fascinează când o vezi șofând, organizând lucruri, plătind facturi direct de pe telefon.

Dar să luăm povestea pas cu pas. Născută în 1949, la București, în plină perioadă de înrădăcinare a ideologiei comuniste, Emanuela Zaharia era privată încă de copil de informaţii despre credinţă, religie, Dumnezeu. Totul trebuia privit unitar, iar teoriile marxiste erau singurul crez pe care copiii trebuia să-l cunoască în acei ani.

Într-o familie cu un bunic preot, cu mama – cadru medical şi cu tatăl-cadru militar (genist), dar pe care perioada comunistă i-a „recalificat“ în casnică şi muncitor la Drumuri şi Poduri, tânăra Emanuela auzea când şi când vorbindu-se despre Dumnezeu, Evanghelie, sfinţi… Nişte „aberaţii“, un soi de poveşti din alt secol, dar despre care atât ea, cât şi alţi copii erau sfătuiţi să anunţe la şcoală dacă le auzeau pe acasă. Nu şi-a denunţat niciodată părinţii, dar nici nu a crezut în ceea ce auzea.

Părinţii erau originari din Ardeal, dar au emigrat în Bucureşti. Sub îndrumarea lor, atât ea, cât şi şi fraţii săi s-au îndreptat încă de mici spre muzică: „eu cântam la pian, iar ei la vioară și la violoncel“.

A intrat la Liceul de Muzică, însă pe măsură ce anii treceau, şi-a dat seamă că nu este dotată fizic să fie în prim-plan. „Minionă fiind, aveam mâna mică şi aş fi fi fost doar pianist acompaniator. Aşa că a fost momentul să mă reprofilez, iar în clasa a X-a m-am îndreptat spre un profil cu matematică pentru că puteam da, ulterior, la orice facultate. M-am transferat la Liceul «Emil Racoviţă» şi am început meditaţiile la matematică, având în gând să devin inginer silvic pentru că iubeam mult natura“, ne-a mărturisit interlocutoarea noastră.

„Întâlnirea“ cu Dumnezeu

Adolescenţa însă aduce o schimbare de comportament şi în plan spiritual. Pe la vreo 14 ani s-a confruntat cu o criză existenţială. Voia să ştie care-i este rostul pe Pământ, ce vrea şi ce poate oferi oamenilor şi în ce/cine crede.

Disperată de lipsa răspunsurilor, a fugit în Bucegi, iar timp de câteva zile, părinţii n-au ştiut de ea. A fost momentul în care ai ei au dus-o la psihiatrie pentru a înţelege de ce a fugit şi de teama de a nu repeta sau nu a amplifica astfel de aventuri.

Mâna care a îndrumat-o întotdeauna a fost cea a mamei. I-a arătat noi perspective şi a dus-o faţă-n faţă cu oameni cu o greutate a experienţei de viaţă şi a cuvântului. Astfel, uşa către descoperirea lui Dumnezeu avea să-i fie deschisă de către o mătuşă mai îndepărtată care era călugăriţă şi de un unchi care era preot, ambii foşti deţinuţi pentru convingerile religioase.

În urma recomandărilor lor, avea să citească şi două lucrări interbelice care au marcat-o şi aveau să o ducă şi mai aproape de Biserica Greco-Catolică, una de care s-a simţit mai apropiată şi prin prisma muzicii la orgă, dar şi a modului de transmitere a mesajului.

Una dintre scrieri este despre Sfânta Fecioară de la Fatima şi modul în care s-a arătat, în 1917, în fața a trei tineri păstori portughezi, Lucia Santos și verișorii ei Jacinta și Francisco Marto, cărora le-ar fi dat trei secrete. Potrivit interpretării catolice oficiale, cele trei secrete implică descrierea iadului: Primul și al Doilea Război Mondial și încercarea de asasinare a Papei Ioan Paul al II-lea. Ce-a de-a doua lucrare este „ Istoria unui suflet“ a Sfintei Tereza de Lisieux.

Înainte de majorat a primit şi prima împărtăşanie, având nevoie însă de acordul tatălui, ea fiind creştin-ortodoxă prin botez.

De la „doctor“ de copaci, la cel de oameni

Anterior, ne povestea cum îşi dorea să devină inginer silvic. Mama, însă, care era de profesie asistent medical în Puericultură, o vedea tot în domeniul Medicinei. Asfel, a făcut din nou apel la una dintre cunoştinţele sale care i-a spus tinerei Emanuela, printre altele, că „poţi să fii doctor de copaci sau, la fel de bine, doctor de oameni“…, depinzând doar ce-şi dorea maim ult să salveze. Astfel, în 1967 o găsim studenă la Facultatea de Medicină din Iaşi, fiind printre primele promoţii din ţară specializate în Anestezie şi Terapie Intensivă, acea latură unde te confrunţi cu toate bolile, unde trebuie să cunoşti toată medicina şi locul unde moartea şi viaţa se înghesuie, cel mai des, pe acelaşi pat. Aici a fost colegă cu dr. Pițigoi din Câmpina, cu dr. Jitărașu şi cu dr. Astărăstoaie.
sursa CJ Prahova