Într-o perioadă în care înotul românesc scrie istorie, nu putem să uităm de cea care a dat startul titlurilor mondiale în nataţia noastră. Vorbim despre Tamara Costache, care în 1986, la vârsta de 16 ani, devenea campioană mondială la înot. Prima din istoria României! A „bătut“ apa în timp record, de patru ori consecutiv, învingând suspiciunile de furt generate de startul bun pe care-l avea, dar şi competitoare din ţări cu tradiţie în nataţie.

De-a lungul vieţii s-a trezit „aruncată“ şi-n ape tulburi. La vârsta de 29 de ani a fost depistată cu cancer la sân, la 35 de ani avea să rămână văduvă, multă vreme s-a aflat într-un con de umbră, dar încercările vieţii au întărit-o! O „leoaică“ veritabilă, cu o voinţă incomensurabilă, a reuşit să iasă învingătoare din toate, tratând cumpenele la fel cum le privea pe adversarele care recurgeau la tot felul de tertipuri pentru a câştiga o miime de secundă: „Fetelor, aurul este la mine!“

„La înot auzi doar fluierul de start, nu există şi fluier de final“. Astfel, între un fluier de start şi un final pe care nu ni-l anunţă nimeni, Tamara Costache îşi scrie viaţa, un parcurs căruia i-ar da titlul: „Pasiunea trăită în apă“.

Născută la Ploieşti, în 1970, într-o familie de muncitori care au înţeles că-şi pot educa şi controla cel mai bine copiii prin intermediul sportului, Tamara s-a trezit în bazinul de la Vega pe când avea cinci ani. La 6 ani a fost înscrisă la o clasă cu profil sportiv. A luat lucrurile firesc, însă munca, dar şi ceva nativ, dublate şi de plăcerea competitivităţii şi dorinţa de a fi prima au propulast-o rapid pe podium. De mică, cele mai mari performanţe le-a obţinut la proba-regină, de 50 m liber. La numai opt ani, Tamara avea să-şi treacă în cont primul record naţional.
Copilăria sa avea circuit închis şi riguros: antrenamente, şcoală, competiţii… Îşi aduce aminte că singurele momente când putea ieşi afară, la joacă, erau dimineţile de duminică. „Împreună cu o prietenă, care era tot sportivă de performanţă, ieşeam afară la 7-8 dimineaţa. Eram intrigate că era pustiu, nu era niciun copil la joacă. Era singura noastră perioadă liberă şi voiam şi noi să ne jucăm afară“, ne-a declarat Tamara.

La 12 ani a ieşit, pentru prima dată, la o competiţie internaţională, organizată în Bulgaria. Sportul i-a conferit acest privilegiu într-o perioadă în care România era o ţară „închisă“.

Medaliile au venit pe bandă rulantă, spre satisfacţia ei şi mândria tatălui, care le lua şi arăta colegilor de la serviciu.

Momentul de strălucire maximă avea să fie la Madrid, în 1986, atunci când imnul României a cântat pentru prima campioană mondială a nataţiei pe care a dat-o România. Iar titlu avea să vină şi cu un record mondial. Numele ei era atunci pe buzele tuturor, era în centrul atenţiei, dar…mai puţin în România.

Fiecare rezultat notabil vine cu presiunea următoarei competiţii. Pentru Tamara aveau să vină Jocurile Olimpice de la Seul, unde clasarea pe locul al VI-lea a fost una dintre marile dezamăgiri. Ţinta era podiumul! Şi este conştientă că o astfel de presiune este acum şi pe umerii lui David Popovici, pe care Tamara l-a văzut crescând în bazinele de înot. „De mic era tot timpul în apă, era un nonconformist, jovial, cu plete, un copil care făcea spectacol în jurul lui pentru că-i plăcea mediul în care se afla. David are un start bun şi un antrenor alături de care a crescut, dar şi părinţii care l-au sprijinit în toate direcţiile“, ne-a spus campioana noastră.

Revenind la povestea sa, Tamara Costache a renunţat să mai concureze de la vârsta de 22 de ani, atunci când Mihai Gothe a plecat, iar ea a simţit că nu mai poate ajunge la performanţele visate.

A pornit pe linia pregătirii, predând ani buni cursuri de iniţiere într-ale înotului. Îşi dorea să antreneze, să facă performanţă, dar a întâmpinat tot felul de piedici.

Cea mai mare însă avea să vină pe când avea 29 de ani şi a fost diagnosticată cu cancer la sân. Optimistă şi luptătoare, Tamara Costache a intrat în cursa pentru viaţă, luându-se la întrecere cu cel mai temut adversar: moartea. N-a acceptat niciun moment că sfârşitul i-ar fi aproape, iar după procedurile specifice, inclusiv intervenţiile chirurgicale, Tamara avea să-şi treacă în cont cea mai importantă victorie. Dacă pentru ea a mai existat o şansă, pentru soţul ei, viaţa a încetat mult prea devereme, iar la 35 de ani avea să rămână văduvă.

Viaţa i-a oferit însă şi reversul medaliei. În locul propriilor copii, Tamara s-a bucurat de a avea îngrijă, de-a lungul anilor, sute de micuţi pe care i-a familiarizat cu apa, pe unii pregătindu-i pentru performanţă. Îi sfătuieşte pe părinţi să-şi îndrume copiii către înot pentru că este un sport curat fizic şi psihic, unul individual, dar şi de echipă (ştafetă), conferă dezvoltare armonioasă. Însă îşi doreşte ca adulţii să înţeleagă că performanţa se obţine în ani, cu muncă multă, şi rigurozitate, cu sacrificii şi cu încredere în antrenori. Sunt situaţii în care părinţii sunt mult prea protectivi, în care simt nevoia să intervină peste munca antrenorului etc.
Iubeşte copiii, dar la rându-i ştiu că şi ei sunt foarte ataşaţi de „doamna“. Şi chiar dacă pare greu de impresionat, dincolo de „carcasă“, Tamara are un suflet imens, iar slăbiciunea ei sunt cei mici. „M-au emoţionat şi chiar m-au făcut să plâng mesajele scrise de copii, pe care mi le-au oferit cu diverse ocazii, în care îşi exprimă recunoştinţa pentru tot ce-am făcut. E satisfacţia enormă“, ne-a spus Doamna înotului românesc.

În 2014 i se împlinea şi marele vis de a avea o secţie de nataţie la Ploieşti, reuşind astfel să antreneze şi primii campioni naţionali. Viaţa i l-a scos în cale şi pe actualul soţ, cu care-şi împarte timpul atât acasă, cât şi la bazin. Momentan pregătesc aproape 20 de copii pentru performanţă, inducându-le permanent deviza ei: „hai să facem, să încercăm să fim cât mai buni!“

Palmares:

– 15 titluri naţionale şi 8 recorduri ale României la probe scurte
– campioană europeană junioare la 100 m liber (’85)
– campioană mondială senioare la 50 m liber (’86)
– 4 recorduri europene consecutive la 50 m liber (’86)
– campioană europeană senioare 50 m liber; bronz la 100 m liber (’87)
– locul 6 la 50 m liber JO ’88, Seul

Pentru rezultatele sale şi munca pe care o depune în formarea noilor campioni, Tamara Costache a primit titlul de Cetăţean de onoare al Ploieştiului.

Când nu este la bazin, se relaxează pescuind, citind, călătorind şi ascuntând muzică.

Foto: arhivă personală Tamara Costache şi CSM Ploieşti
text CJ Prahova