Despre doctorul Valeriu Zaharia, cel pentru care Spitalul Judeţean de Urgenţă din Ploieşti i-a fost şi serviciu, şi casă, şi masă, şi familie, am tot auzit. Însă i-au cunoscut harul, ştiinţa şi devotamentul, peste 40.000 de persoane pe care le-a tratat în secţia de Neurochirurgie. Cu unii dintre ei sau cu rudele foştilor pacienţi se mai întâlneşte şi astăzi, iar faptul că este oprit şi-i sunt aduse mulţumiri este, poate, cel mai bun răspuns că şi-a îndeplinit misiunea pe care a avut-o aici, printre noi. Anul acesta va împlini 80 de ani, dar vârsta nu i-a schimbat „armura“ de persoană dură, tranşantă, sinceră pentru care şi-a adunat dese critici şi a avut de pătimit, de-a lungul vremurilor vechi şi noi. În spatele ei, însă, se află un suflet care a iubit şi iubeşte oamenii, cultura, sportul, care a luptat pentru viaţă şi care-şi rezumă parcursul celor opt decenii cam aşa: „viaţa mea este o carte cu un singur capitol: munca“.
Bucureştean la origini, Valeriu Zaharia s-a ales încă de mic cu porecla „doctoru’“. Îşi aminteşte că juca fotbal pe stradă şi, inevitabil, apăreau accidentări, iar el era cel care se ocupa de îngrijirea rănilor. Manualitatea a moştenit-o de la mama sa care era pictoriţă. De când se ştie, şi-a dorit să ajute oamenii, iar când a fost momentul să aleagă spre ce facultate se îndreaptă, singura opţiune i-a fost Medicina. Doar că vorbim despre nişte timpuri în care „dosarul“ familiei cântărea mai puternic decât cunoştinţele şi notele examenelor. Având rădăcini „nesănătoase“, dat fiind că mama sa era profesoară la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti, iar tatăl său era avocat, admiterea la facultate s-a lovit de obstacole, în ciuda mediilor peste 9 pe care le-a obţinut la primele două încercări. Ca o ironie a sorţii, a intrat în cel de-al treilea an, când nu se aştepta sub nicio formă, din cauză că încurcase un subiect la Zoologie, iar media generală i-a fost de 7,79. Doar că a fost anul în care s-a renunţat la celebrul „dosar“ şi, astfel, Valeriu Zaharia îşi începea viaţa de student, una frumoasă, în care a îmbinat studiul cu distracţia şi sportul.
Aventurile începuturilor
După cei şase ani de facultate, medicul a fost repartizat la ţară în comuna Slătioara, din judeţul Vâlcea. Ulterior a fost trimis la azilul din Lungeşti, loc despre care susţine că, în momentul în care l-a găsit, arăta mai deplorabil decât descrierile lagărelor de concentrare. Având funcţia de director, a fost „dotat“ şi cu mijloc de locomoţie: un cal şi-o căruţă. A rămas îngrozit când a văzut că suferinzilor le era furată mâncarea, că primeau zeamă goală, iar cel care-i priva de porţia de carne era chiar un secretar de partid din zonă. A chemat poliţia, l-a reclamat, însă partidul a reacţionat! Astfel, pentru Valeriu Zaharia avea să se încheie o nouă etapă şi s-o ia de la capăt în alt loc. În anul 1970 a ajuns în Prahova, la Sângeru, unde a preluat, pe lângă cabinet, şi frâiele unui nou cal, cu tot cu căruţă.
Drumul către neurochirurgie
Conştient fiind de capacităţile sale, atras de marele mister al fiinţei – creierul, Valeriu Zaharia a făcut compromisul de a deveni membru de partid, pentru a putea să se îndrepte către neurochirurgie. Între 1972-1977 a urmat secundariatul (rezidenţiatul, în termenii actuali) la Spitalul 9 din Bucureşti, unde l-a avut ca mentor pe renumitul profesor universitar, dr. Constantin Arseni, renumit medic neurochirurg şi membru al Academiei Române. Dincolo de meritele în lumea medicală, cel numit şi „Balaurul“ rămâne cunoscut şi pentru episodul în care a fost ales de fostul dictator pentru a o trata şi supraveghea pe Elena Ceauşescu, în urma unui accident rutier, din care s-a ales cu o serie de traumatisme. Preocupat de starea soţiei, Nicolae Ceauşescu a fost linistit de dr Arseni care i-a spus direct să-şi vadă de treburi pentru că „nevasta dumitale nu are nimic în cap“. Iar poveştile medicului Zaharia despre mentorul său sunt multe. Timp să fie, răbdare şi urechi pentru ascultat...
Cutremurul din 4 martie 1977 îl prindea în Bucureşti. A fost, practic, unul dintre examenele care aveau să-i confirme că este pregătit să meargă pe cont propriu, pe drumul neurochirurgiei. A fost calamitatea cu cele mai mari colectivităţi de victime, din secolul trecut, amintindu-şi că doar în grija sa au ajuns peste 170 de pacienţi.
Provocările de la „Judeţean“
Următoarea oprire profesională, una de durată, a fost cea de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti. A făcut naveta cu trenul ani buni, alteori, când avea cazuri pe care simţea că nu le poate lăsa nesupravegheate, prefera să doarmă pe un fotoliu, în spital. A organizat secţia de Neurochirurgie, şi-a creat o „familie“ cu care să lucreze în toate condiţiile, a continuat să studieze şi n-a ezitat să inoveze.
Şi-a dorit o rânduială în toate şi le-a cerut inclusiv aparţinătorilor ca atunci când vin în vizite să fie scurţi, curaţi, să ezite să se aşeze cu hainele de afară pe paturile de spital, să le respecte regimul alimentar pacienţilor fără a le aduce „sarsanale“ de mâncare. Iar pacienţilor le-a cerut dintotdeauna să fie sinceri, direcţi atunci când îşi descriu suferinţa. Multitudinea de întrebări pe care le-a adresat unora dintre pacienţi, metodele sale de consult, rigurozitatea comportamentului i-au adus multe critici. Dar foarte puţine au fost îndreptate către profesionalismul său.
Anii ’80 au fost unii marcaţi de trei accidente colective: explozia de piroliză de la Teleajen (1983), ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, unde un scurt-circuit a produs panică în rândul miilor de oameni care s-au călcat în picioare (1985) şi explozia de la secţia „Dezasfalare“, tot de la Combinatul de la Teleajen (1985). De la ultimul eveniment, doctorul Zaharia îşi aminteşte că a avut în grijă 75 de pacienţi, iar timp de aproape două săptămâni, orele de somn au fost aproape inexistente. A băut şase cutii de ness ca să reziste, se odihnea în spital, iar de schimburi curate se ocupau nişte prieteni de-ai săi. După acest eveniment, a primit şi o locuinţă în Ploieşti.
În 2002, doctorul Zaharia a fost pe picior de a pleca în Italia. A dat examen, l-a luat, dar...a rămas. „Ştiu că următoarea întrebare este de ce n-am plecat. Fetele «mele» din spital sunt motivul. Am făcut o echipă foarte bună. Existau dispute între ele, dar le rezolvam“, ne-a mărturisit interlocutorul nostru. Şi tot după „fetele“ sale a suferit cel mai mult şi când a venit momentul pensionării, în 2007. Dar era vremea să-şi dea un răgaz. După mai bine de patru decenii de activitate, dintre care trei la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Ploieşti, unde a văzut peste 43000 de pacienţi, doctorul Zaharia are mulţumirea că a putut pune capul liniştit pe pernă, fiind conştient că a făcut tot ce se putea pentru a salva vieţi.
A fost conştient că are ceva aparte, dar la fel de bine a ştiut că este Cineva care lucrează prin mâinile sale.
Nu a agonisit averi materiale, dar din banii câştigaţi şi-a „hrănit“ mintea şi sufletul. A investit în cărţi, muzică, tenis, schi. De altfel, latura financiară îi lasă un gust amar. Îşi aminteşte că pensia iniţială i-a fost de numai 1323 lei. I-a mai fost majorată după zeci de drumuri, recalculări şi deciziile de creştere ale acestor venituri dispuse prin lege. Dar, din 2011, a reîmbrăcat halatul medical, acordând consultaţii în mediul privat.
Îşi antrenează mintea şi fizicul, în mod constant, urmând lecţii de italiană, engleză, citind, dându-se cu schiurile sau urcând pe munţi. Are şi câţiva prieteni faţă de care regretă că nu le-a acordat mai multă atenţie şi înainte, preferând să fie la spital „ca un câine de pază pentru Prahova“.
sursa: CJ Prahova